lucrez de vreo 4 luni-chiar si mai bine intr-un mediu nu foarte bun pentru psihicul meu…care deoseri si-a pus intrebari ciudate,intrebari legate de ceea ce este dupa moarte,de ceea ce simte un om aflat pe moarte. am intalnit pe durata acestor luni o gramada de oameni-cu diferite probleme,persoane care lucreaza cu oamenii bolnavi. Lucrez cu persoane cu handicap- handicapati-asa cum sunt numiti – cu dizabilitate cum numesc de cateva luni handicapul. Recunosc ca m-au marcat. Psiholoaga cu care am fost in Bulgaria m-a facut sa-mi pun intrebarea:”Oare as accepta sa lucrez vreodata cu o persoana infecta cu HIV/SIDA?Dar daca acea persoana as fi eu…cum le-as explica celor cu care as intra in contact dupa?..cum as rezita atacului neinformarii si a fricii?….”…nu stiu…Violeta-psiholoaga de care vorbesc- are o data pe saptamana intalnire cu copii infectati la nastere,in spitale-prin transfuzii de sange- ,, cu HIV.La unii s-a declansat boala,la altii nu. Ea le traieste sentimentele. Imi aduc aminte ca prima intrebare a fost:”Violeta, nu-ti este frica ca ai sa te imbolnavesti?” raspunsul ei:”am stabilit o conventie cu ei: ne iubim-ii iubesc – dar de la departare- nu pentru mine,ci pentru ei-pentru a nu le face rau”. MA intreb si acum-pentru ca recunosc ca pentru mne moda nu-i subiect de gandire- cat curaj iti trebuie pentru a lucra cu astfel de persoane? cat curaj si cat proces interior “eu cu mine” se duce pentru a accepta ceea ce li se intampla…pentru ca ei nu au gresit cu absolut nimic- au fost imbolnaviti. Cel mai mult m-a impresionat cand mi-a spus ca cel mai mult isi doresc:”sa iubeasca”…… sa iubeasca.Noi, cei care ne consideram normali….mai stim ce insemana “a iubi”?
Astazi, ai mei parinti au implinit 27 de ani de casatorie-fericiti/nefericiti cu certuri/cu rasete. Imi aduc aminte ca eram copila si eram in perioada cand tata era bolnav de cancer, imi aduc aminte de ziua in care am fost cu mama la spital la el si i-am vazut pe colegiid e salon ai lui tata … am simtit atata tristete in figura lor….si de atunci am prins ura pe radiourile mici si sah-pentru ca jucau sah. Imi pare rau ca tata n-a invatat nimic din experienta asta….
Ieri mi-am vizitat bunicii(ca ocolis-am cea mai buna dulceata de gutui…pentru ca-i facuta de buni) si pentru prima oara in 3 ani…m-am simit iar copil….m-am simtit iar fata de 12 ani care era mandra ca merge pentru prima oara fara parinti la bunici…
Mirosea a copilarie blocul bunicilor…mirosea a liniste….mirosea a bine….era bine. …aveam sentimentul de maturitate falsa pe care l-am avut cand eram pustoaica de 15 ani….si totusi tusea si mana paralizata a bunicului, amintirile bunicii si greutatea in vorbire datorita celor 86 de ani ai buncii din partea lu tata…m-au facut sa-mi doresc ca timpul sa se opreasca si sa raman asa. …asa cum sunt acum pentru ca desi mi-e frica sa recunosc- sunt fericita. desi am frica ca totul va disparea numai la un semn…..momentan zambesc ….sunt fericita ca inca ii mai am pe bunici,sunt fericita pentru ca pot intreba:”ti-a fost dor de mine?”…..sunt fericita pentru ca … “se poate si mai rau…intotdeauna se poate si mai rau”….fericirea nu sta in portofelul plin de bani,in masina scumpa cu care ma plimb sau hainele de 10 milioane pe care mi le cumpar….fericirea sta in zambetul pe care pot sau nu sa-l am pe fata zi de zi…..momentan …mi se zambeste atunci cand zambesc…..
da…cred in aceea iubire care dureaza pentru ca bunicii mei au 50 de ani de casatorie,mama si tata 27 de ani…..iar eu sper ca mereu sa zambesc si sa-i pot face pe cei de langa mine sa zambeasca…..
p.s.: Mai e putin si vine Mos Nicolae…..anul asta am fost cuminte….vreau un dar miniscul,dar dat din suflet. 
